• 21
    ian.

    Cum facem pace cu noi și cu ceilalți, când nașterea nu a decurs conform planului?

    by
    posted in Articole

    Interviu cu Necula Claudia, psihoterapeut, psiholog clinician, educator prenatal și doula.

    Chiar și atunci când o cezariană a fost salvatoare de vieți, unele mame rămân cu gustul amar că nu au reușit să-și aducă pe lume copilul așa cum a lăsat natura. Trăim paradoxul faptului că o mamă ajunge să îşi dorească în mod expres să nască natural, tocmai pentru că simte că are puține șanse să se întâmple asta.

    Am putea spune că actualul context social și felul cum (nu) funcționează sistemul medical au creat premisele ca pentru unele mame nașterea naturală să devină un deziderat, când cezariana a devenit regula și nu excepția. Și, uneori, tocmai această încrâncenare, împiedică curgerea firească a lucrurilor.

    Poate că focusul ar trebui pus pe cum ne putem păstra un echilibru interior, în contact cu corpul nostru și emoțiile noastre. Mai ales că totul vine deja pe un fond emoțional afectat de schimbări fizice și hormonale majore. Și mai puțin pe elaborarea planului de naştere perfect. Așa am putea lăsa cu adevărat spațiu ca natura să-și facă treaba.

    Despre cum putem integra vindecător o experiență a nașterii care nu a decurs conform dorințelor noastre, cum trebuie privită și abordată planificarea unei nașteri vaginale după cezariană (NVDC) și cum ar fi sănătos, echilibrat de trăit și integrat tranziția către experiența de mamă, am vorbit cu Necula Claudia, psihoterapeut, psiholog clinician, educator prenatal și doula.

    Ce ar fi bine să știe și să facă o mamă care se consumă cu ‘vina’ că nu a născut cum și-a plănuit/dorit, pentru ca ea să poată gestiona și integra vindecător în interior o astfel de experiență a nașterii considerată ‘eșuată’ (pentru că a născut prin cezariană, a cedat presiunilor din exterior, nu s-a informat suficient, etc)?

    Naşterea prin cezariană poate fi trăită la nivel psihologic în mod traumatic, chiar şi în situaţiile în care, paradoxal, a condus chiar la salvarea vieţilor celor implicaţi.
    Vindecarea unei traume psihologice necesită de obicei un timp pe care persoana implicată trebuie să şi-l acorde pentru sine, prin atenţie, introspecţie şi analiză.
    Noi numim în terapie acest proces ”travaliu de doliu”. Un travaliu, iata, din nou, dar de data aceasta neavând ca sens naşterea bebeluşului, ci munca psihică de acceptare a unei experienţe neconforme cu aşteptările.
    Din acest travaliu urmează să se nască o persoană mai echilibrată emoţional.

    În primul rând, mămica trebuie să înveţe să nu-şi minimalizeze experienţa trăită, chiar dacă mulţi dintre cei care o înconjoară o îndeamnă să facă asta, neştiind cum să îi fie alături şi încercând să o ajute, de altfel.

    Replici de genul: “nu are importanţă cum ai născut, important e că tu şi copilul sunteţi bine”, deşi atât de corecte şi reale, nu ajută mămica decât într-o mică măsură.
    Raţional, evident că şi pentru ea este extrem de important, mai presus de orice, faptul că şi ea şi bebeluşul sunt sănătoşi. Insă, din punct de vedere emotional, neconcordanţa experienţei cu aşteptările/dorinţele formulate cântăreşte foarte mult.

    Primul pas către vindecare este acela ca ea să înţeleagă şi să accepte că aceste emoţii, chiar dacă sunt în opoziţie cu ceea ce dictează raţionalul, sunt perfect valide pentru ea.
    Să accepte că nu trebuie să şi le reprime, că nu au o valoare morală – bune sau rele, şi că o definesc la momentul prezent. Fac parte din structura ei psihică.
    Acceptarea acestor realităţi va conduce la înlăturarea sentimentului apăsător de vină ce se traduce în psihic prin judecăţi cum ar fi: “De ce îmi pasă mie până la urmă cum am născut dacă a fost viaţa copilului meu la mijloc ?”, “Ce mai contează daca noi suntem bine?, Ce fel de mamă sunt eu că simt aşa?”.

    Situaţia poate fi uşor diferită atunci când mama constată că cezariana nu a fost de fapt chiar necesară şi atunci se poate blama că nu a fost suficient de informată, de “vigilentă”, că nu s-a “luptat” mai mult pentru dezideratele ei, că “s-a lăsat păcălită”, fiind vulnerabilă etc.
    Trebuie să ţinem cont că, în timp, centrarea pe astfel de autoreproşuri după naştere poate afecta relaţionarea ulterioară cu bebeluşul şi poate conduce la instalarea depresiei postanatale.
    În această situaţie din urmă este necesar ca mama să ajungă la acceptarea propriilor limite şi imperfecţiuni care ne definesc până la urmă ca persoane. Acest lucru ridică deseori multe dificultăţi.

    Acceptarea existenţei acestui complex de emoţii şi sentimente (dezamăgire, furie, tristeţe, învinovăţire, revoltă, neputinţă etc.) trebuie urmată de trăirea şi exprimarea lor, către sine sau către un bun ascultător. Această etapă este următorul pas în procesul de vindecare. Reprimarea lor poate conduce la diverse somatizări ce au un impact direct asupra sănătăţii fizice şi psihice, dar şi asupra relaţiilor pe care mama şi le dezvoltă cu bebeluşul, cu alte cadre medicale, cu ea însăşi – contribuie la creşterea neîncrederii în propria persoană, la autocenzurare, la negarea de sine.

    Ultimul pas către vindecare este resemnificarea. Cu alte cuvinte – ok, am trecut printr-o experienţă grea pentru mine. Am fost dezamăgită, furioasă, tristă, neputincioasă. Poate încă mai sunt. Însă ce am învăţat din această experienţă? Ce roade pot culege din ea? Cu ce mă întăreşte ca persoană?
    Este imposibil să nu găsim nişte răspunsuri la aceste întrebări dacă paşii anteriori au fost parcurși corect. Este ceea ce mă ajută să dau un sens acestei etape şi să merg mai departe înţelegând ce s-a întâmplat şi luând ceea ce îmi foloseşte.

    Cum o pot susține, în mod real, cei apropiați în acest proces? (Remarcile de genul: ‘Bine că sunteți voi sănătoși, ce mai contează cum ai născut!?’ e clar că nu ajută foarte mult)

    Aş încuraja mamele care se confruntă cu astfel de situaţii să găsească modalitatea de comunicare prin care să dea de înţeles celor din jur că nu se simte confortabil cu astfel de remarci şi să îşi expună propria perspectivă, oricât de greu Ii s-ar părea.
    Aceste dezvăluiri ale experienţei ei o pot ajuta. Totuşi este dificil să îţi expui experienţa personală, atât de intima şi dureroasă, şi să constaţi că cel din faţa ta o minimalizează.

    Mama în cauză trebuie să conştientizeze limitele pe care le au persoanele din jur de a o înţelege şi de a-i accepta suferinţa şi, în situaţia în care constată că nu ar putea fi înţeleasă, să caute ajutor specializat, în persoana unui consilier psihologic sau un psihoterapeut, pentru a o ajuta să parcurgă acest travaliu de vindecare într-un mod eficient pentru ea.
    Cei apropiaţi mamei trebuie să ştie şi să înţeleagă că nicio emoţie nu este bună sau rea, să ştie că suntem diferiţi şi că o persoană care suferă are nevoie cel mai mult de susţinerea şi acceptarea necondiţionată a sentimentelor ei.
    Ea este singura responsabilă pentru acestea şi cere sprijinul celor din jur pentru a se autovindeca, nu pentru a fi vindecată.

    Cum afectează, în timp, o astfel de trăire conflictuală nerezolvată relația mamei cu sine, cu copilul și cu cei apropiați?

    Cum ne afectează de altfel toate trăirile conflictuale nerezolvate, în timp. Stima de sine, încrederea în propria persoană, imaginea de sine, aşteptările pe care le avem de la ceilalţi, felul în care ne proiectăm în cei care ne înconjoară…
    Toate aceste aspecte sunt influenţate de dificultatea mamei de a elabora psihic experienţa naşterii percepută în acest caz ca un “eşec”.

    Mai concret, o astfel de percepţie poate contribui la instalarea unei depresii post-partum (sigur, aceasta poate avea rădăcini mai adânci în istoria de viaţă a mamei, dar experienţa naşterii poate fi unul dintre factorii declanşatori), a unor anxietăţi legate de copil sau de capacitatea de a fi mamă.

    De fapt, fiecare experienţă pe care o trăim contribuie la felul în care noi percepem lumea înconjurătoare şi pe noi înşine şi felul în care alegem, conştient sau nu, să acţionăm în viitor. Aceste tulburări emoţionale afectează modul în care mama se raportează la bebeluş, atenţia pe care i-o acordă, disponibilitatea faţă de el, neglijenţa sau hiperprotecţia acestuia. Este o certitudine faptul că bebeluşul preia cu uşurinţă emoţiile mamei.

    Putem vorbi şi de depresia psihică a bebeluşului în acest context.
    Relaţiile cu cei din jur sunt afectate în măsura în care starea emoţională a mamei este schimbată, în mod evident.
    Spre exemplu, o lipsă de implicare a mamei, derivată din suferinţa psihică, în îngrijirea nou-născutului poate fi percepută ca fiind rea-voinţă din partea celorlalţi membri ai familiei care nu înţeleg, în acel moment, perspectiva mamei şi conflictul intrapsihic care o macină.
    Situaţia intrafamilială devine tensionată, iar suferinţa se amplifică, generând închiderea în sine şi retragerea emoţională a mamei.

    Din experiența de până acum în lucrul cu mamele care s-au confruntat cu astfel de resentimente, ce le-a ajutat cel mai mult în etapa de vindecare (spre ex: alăptarea, nașterea vaginală după cezariana, etc.) și cât a durat acest proces?

    Mecanismele de rezilienţă după o trauma/experienţă negativă sunt foarte diferite de la un individ la altul. Nu putem niciodată să ne pronunţăm apriori cu privire la durata procesului de vindecare. Depinde de foarte mulţi factori constituenţi, încă dinainte de trăirea experienţei respective.
    În medie putem vorbi de luni de zile. Cum spuneam şi mai sus, esenţial în procesul de vindecare este realizarea faptului că această experienţă, indiferent cât de grea a fost, are nişte beneficii, contribuie la extragerea unor învăţături pe care mama le poate folosi în devenirea ei ca părinte, ca persoană.
    Ideal este ca mama să ajungă să trăiască şi să valorizeze Prezentul – ce face ea efectiv pentru copil, cum îi răspunde acesta acţiunilor ei, schimburile de afecţiune, să îl poată observa, să poată comunica, relaţiona cu el, aici şi acum. Aceste lucruri concrete, valorizate în mod coprespunzător, sunt oglinda capacităţilor ei de a fi un părinte îndeajuns de bun pentru copil şi vor contribui la creşterea încrederii în sine.

    Planificarea unei naşteri naturale după cezariană trebuie privită însă cu mare atenţie din punct de vedere psihologic. Inconştient mama poate începe să îşi dorească un alt copil doar sau preponderant ca să îşi vindece această rană lăsată în urmă de prima experienţă.
    Or, planificarea unui al doilea copil trebuie să ia în considerare mulţi alţi factori.
    Riscul este creşterea periculoasă a mizei pentru a doua experienţă, aşteptări disproporţionate, o dezamăgire şi mai mare dacă încercarea eşuează.

    Personal, consider ca este bine să ne împăcăm cu experienţa trăită înainte de a lua decizia unui următor copil. Nu este responsabilitatea copilului să îşi vindece mama.
    Planificarea unei naşteri naturale după cezariană este bine să ţină cont de concluziile personale pe care le-am tras în urmă acceptării şi înţelegerii primei experienţe şi să nu facă parte propriu zis din procesul de vindecare.
    Cred că una dintre întrebările principale pe care o viitoare mama este bine să şi le pună este: de ce este important pentru mine, din punct de vedere psihologic, emoţional, să am experienţa unei naşteri naturale?
    Şi apoi: Aceste răspunsuri sunt definitorii pentru felul în care eu mă percep ca persoană? Cu alte cuvinte, imaginea mea de sine, felul în care gândesc şi simt despre mine, este definit de modul în care voi ajunge să nasc? Şi dacă da, în ce măsură? Cât de relevant este?
    Noi suntem singurii care decidem importanţa psihologică, emoţională a acestui eveniment pentru viaţa noastră – inconştient sau nu.

    Putem vorbi de emoții, frici neconștientizate sau nerezolvate, pe care le purtăm cu noi, și care se pot activa în procesul nașterii și ne pot sabota cursul firesc al acesteia, chiar dacă declarativ, cel puțin, viitoarea mamă era pe deplin convinsă că își dorește o naștere vaginală și naturală?

    Desigur. Psihicul uman este extrem de complex şi ceea ce noi gândim sau simţim în diferite momente ale vieţii nu sunt decât mici vârfuri de aisberg faţă de întreaga structură intrapsihică ce ne defineşte ca persoane.
    Din păcate, sunt lucruri pe care nu le putem anticipa şi care pur şi simplu le conştientizăm pe măsură ce se întâmplă sau nici măcar atunci.
    Însă, nu trebuie să cădem în extrema cealaltă şi să considerăm că orice naştere cezariană de urgenţă sau necesară poate avea o explicaţie emoţională. Dar da, deseori se găseşte una, însă nu este singura.

    Biologicul şi psihologicul se întrepătrund. Problema e că ne dăm seama ulterior, de cele mai multe ori. Dar, cum spuneam, putem folosi aceste conştientizări pentru experienţele viitoare.
    În general, pe multe subiecte ale vieţii, suntem pasibili să ne autosabotăm. Inconştient, fireşte. Asta ţine de întreaga noastră istorie de viaţă, de felul în care ne-am construit convingerile despre noi înşine şi despre lumea înconjurătoare pe parcursul vieţii şi de conflictele noastre interioare între ce suntem şi ceea ce ne dorim să fim.

    Ar putea fi aceste resentimente accentuate și pe fondul promovării tot mai intense a nașterii naturale și a ideii că maternitatea este completă dacă treci prin experiența nașterii naturale? Deseori, sentimentul eșecului apare când mamele capătă în sarcină un soi de încrâncenare pro naștere naturală și condamnă cezariana…

    În ziua de azi problema este la bază – faptul că o mama ajunge să îşi dorească în mod expres un anumit tip de naştere în detrimentul celeilalte. Lucrurile ar trebui să fie mult mai simple.

    Naşterea naturală nu ar trebui să se cristalizeze într-o dorinţă anume (în care mama să investească zile întregi de cercetări, cursuri, “gimnastici”, consum psihic în găsirea medicului potrivit, spitalului potrivit, momentului potrivit, elaborarea planului de naştere perfect şi alte “alinieri de planete”) ci să fie percepută ca pe ceva firesc, iar naşterea prin cezariană ca o soluţie salvatoare de vieţi.
    Aici putem spune că şi societatea în care trăim, felul în care funcţionează sistemul medical, contribuie la crearea unor probleme, unde nu ar trebui să fie.
    Până la urmă mama ajunge să îşi DOREASCĂ să nască natural tocmai pentru că i se pare că are mai puţine şanse să i se întâmple asta! Iată cum, inconştient, se creează de fapt premisa eşecului.

    Promovarea naşterii naturale se întâmplă pe fondul unor realităţi sociale care arată că a devenit necesară promovarea acestui lucru.
    Se creează astfel o presiune asupra unei categorii de persoane oricum vulnerabile din punct de vedere emotional ca urmare a tuturor schimbărilor provocate de sarcină, dar mai ales de conştientizarea din ce în ce mai mare, pe măsură ce sarcina avansează, a responsabilităţii ce decurge din decizia de a deveni părinte.
    În contextul acestei realităţi, în care cezariana pare să devină normă, informarea cu privire la beneficiile naşterii naturale este extrem de importantă şi necesară, dar – acesta este unul dintre efectele adverse – există riscul ca mama să perceapă naşterea prin cezariană ca un eşec personal din cauza investiţiei emoţionale şi cognitive imense premergătoare travaliului.

    Din perspectiva terapeutului, cum ar fi sănătos, echilibrat de făcut trecerea către experiența de mamă, trecând prin sarcină, naștere și apoi mămicitul full time, mai ales că totul vine deja pe un fond emoțional afectat de schimbări fizice și hormonale majore?

    Este o întrebare la care nu pot răspunde cu exactitate, pentru că fiecare are propria definiţie asupra a ceea ce înseamnă sănătos sau echilibrat. Ceea ce aş putea spune însă este ca mamele (şi taţii deopotrivă) să acorde atenţie deosebită acestei definiţii proprii şi să sesizeze abaterile de la ea şi să actioneze în consecinţă căutând sprijin profesonist pentru a reveni “pe linia de plutire”.

    Stagnarea într-o stare emoţională negativă, perpetuarea conflictelor sau a unor relaţii deficitare nu face decât să contribuie la adâncirea problemei personale şi să afecteze atât relaţia de cuplu, cât şi relaţia cu bebeluşul şi bebeluşul în sine.
    Trebuie să acordăm mare atenţie acestui aspect şi să înţelegem că, în primele luni de viaţă ale bebeluşului, părintele este lumea lui. Bebeluşul trăieşte emoţiile laolaltă cu părintele pentru că nu se percepe ca o fiinţă separată de acesta.

    Desigur, sunt atâtea mămici sau părinţi care constată că tocmai în aceste luni de viaţă au trecut prin multe tensiuni personale şi ar putea crede că au afectat într-un mod semnificativ copilul, citind aceste lucruri.
    Adevărul este însă că nimic nu este ireparabil şi că relaţia cu copilul ne oferă infinit de multe ocazii prin care să remediem ceea ce am considerat că nu a fost ok la un moment dat.
    Totul este să fim atenţi la aceste lucruri, să fim atenţi la copil, la noi înşine, la nevoile celor implicaţi, şi să acţionăm în consecinţă.

    Comunicarea autentică şi exersarea capacităţii de auto-observare sunt mecansime de bază ale vindecării.

Comments are closed.


Dans Prenatal © 2014-2018. Toate drepturile rezervate • Termeni si conditiiPolitica CookiesProtectia datelor